Interviu cu Francesca Giannone: "Mulți cititori mi-au spus că, citind romanele mele, au avut senzația că urmăresc un film."

Interviu cu Francesca Giannone: "Mulți cititori mi-au spus că, citind romanele mele, au avut senzația că urmăresc un film."

Francesca Giannone este una dintre vocile literare care au reușit, într-un timp surprinzător de scurt, să cucerească atât critica, cât și publicul larg. Romanul său, Femeia care aduce scrisori, nu este doar o poveste despre o femeie neobișnuită într-o comunitate tradițională, ci și o explorare sensibilă a curajului, apartenenței și schimbării. Cu o atmosferă puternic evocatoare și personaje memorabile, cartea ne poartă într-o Italie a contrastelor, unde destinul individual se ciocnește de normele sociale.

În acest interviu, Francesca Giannone vorbește despre inspirația din spatele romanului, despre construcția personajelor și despre felul în care istoria personală și cea colectivă se împletesc în paginile cărții. De asemenea, descoperim perspectiva autoarei asupra rolului femeii în societate și asupra puterii literaturii de a aduce la lumină povești uitate. 

Personajul Annei pune sub semnul întrebării multe dintre normele sociale ale epocii sale. Care au fost temele esențiale pe care ai dorit să le explorezi?
Francesca Giannone (F. G.) Anna sfidează deschis convențiile timpului său, prezentându-se — ca unică femeie — la concursul pentru postul de poștăriță, o meserie rezervată exclusiv bărbaților. Ca și în cazul multor altor profesii, accesul femeilor era limitat. Ea își trăiește viața după propriile reguli, fără a permite nimănui să-i dicteze cine poate deveni. Femeia care aduce scrisori este, înainte de toate, o poveste despre emancipare și demnitate, dar transmite și un mesaj universal: să nu ne lăsăm limitați de ceilalți și să avem încredere în noi chiar și atunci când nimeni nu o face. Aceasta este, poate, cea mai valoroasă lecție pe care ne-o oferă Anna.

Cum ai reușit să echilibrezi contextul istoric cu parcursul personal al personajelor?
F.G.: Am acordat o atenție deosebită acestui echilibru, mai ales pentru că Anna și Carlo sunt străbunicii mei, iar Roberto este bunicul meu — persoane reale, spre deosebire de celelalte personaje, care sunt ficționale. A fost o permanentă negociere între fidelitatea istorică și libertatea ficțiunii. Deși Femeia care aduce scrisori nu este o biografie, ci un roman, am încercat să păstrez respectul față de memoria lor și față de familia mea, care m-a susținut pe deplin în acest demers.

Știm că povestea este inspirată de străbunica ta, o adevărată poștăriță. În ce măsură personajul Annei reflectă realitatea și cât ține de ficțiune?
F.G.: Anna Allavena a fost prima femeie poștăriță din Italia, însă povestea ei a fost uitată aproape un secol. În timpul vieții nu i-a fost recunoscut meritul de a fi deschis drumuri într-o profesie interzisă femeilor. Am descoperit istoria ei întâmplător, într-un sertar de familie, printre fotografii, scrisori și documente vechi. Am simțit imediat că este o poveste care trebuie spusă. Cu excepția unui fir narativ ficțional, precum triunghiul amoros, personajul și parcursul Annei rămân în mare parte fidele realității.

Cum arată rutina ta de scris? Există un moment sau un loc preferat pentru a scrie?
F.G.: Sunt o persoană disciplinată și metodică. Încep să scriu dimineața, în jurul orei 8:30, după prima cafea, și continui până după-amiaza. În momentele decisive ale unui roman pot scrie chiar și 8–10 ore consecutiv. Lucrez acasă, la biroul din living, în compania celor doi câini ai mei, Lila și Babù. Am nevoie de liniște și de solitudine pentru a putea scrie.

 

Poți împărtăși o descoperire fascinantă din perioada de documentare care nu a ajuns în carte?
F.G.: După publicarea romanului, am fost contactată de numeroase persoane care mi-au împărtășit amintiri și povești legate de Anna. Una dintre ele m-a impresionat profund: un bărbat de peste 90 de ani mi-a povestit că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, îi trimitea scrisori iubitei sale din sat, iar Anna nu doar că i le livra, ci i le și citea, pentru că fata era analfabetă. Cei doi s-au căsătorit după război și sunt împreună și astăzi, după șapte decenii. Gândul că Anna a fost martora unei asemenea povești de dragoste m-a emoționat profund.

În ce mod ți-a influențat formarea în comunicare și cinematografie structura romanului?
F.G.: Studiile de cinema și-au pus amprenta asupra stilului meu narativ: tendința de a „scrie în imagini”, atenția acordată dialogului, privirilor și gesturilor semnificative. Nu întâmplător, mulți cititori mi-au spus că, citind romanele mele, au avut senzația că urmăresc un film.

A existat vreun personaj care te-a surprins pe parcursul scrierii?
F.G.: Personajele principale — Anna, Carlo și Antonio — s-au conturat foarte clar încă de la început. În schimb, personajele din a doua generație au evoluat diferit față de planul inițial. De pildă, relația dintre Daniele și Lorenza nu fusese prevăzută, dar a apărut firesc în timpul scrierii. Uneori, personajele își cer singure destinul.

 

Ce rol joacă spațiul și mediul în poveste?
F.G.: Un rol esențial. Povestea Annei nu ar putea fi separată de contextul patriarhal al sudului Italiei anilor ’30. Dorința ei de emancipare și lupta pentru egalitate prind sens tocmai într-un mediu în care femeile erau limitate la roluri domestice și lipsite de oportunitatea de a-și construi propriul drum.

Ce reacții ale cititorilor te-au impresionat cel mai mult?
F.G.: Cele mai emoționante au fost mesajele femeilor care, după lectură, au găsit curajul de a-și schimba viața — să-și urmeze visurile, să iasă din relații toxice sau să înceapă un nou drum, chiar și la o vârstă înaintată. Romanul a devenit, pentru unele dintre ele, un impuls real către schimbare.

Cartea a avut un mare succes în România. Ai un mesaj pentru publicul român?
F.G.: Sunt profund recunoscătoare cititorilor români pentru căldura cu care au primit această poveste. Sper ca întâlnirea cu Anna să fi lăsat în fiecare dintre ei o urmă, o emoție, o scânteie.

Ce carte ai recomanda cititorilor după Femeia care aduce scrisori?
F.G.: Orice carte care readuce în lumină poveștile femeilor uitate de istorie — pentru a le reda vocea și amintirea care le-au fost refuzate prea mult timp.