Traducătoarea LOREDANA VOICILĂ: „Timp de mai bine de două luni, m-am pus cu totul în slujba acestei cărți”

Loredana Voicilă, doctor în filologie, a găsit în meseria de traducător literar îmbinarea perfectă dintre cercetare, analiză literară și (re)scriere creativă. Face parte din Filiala de Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor și din Asociația Română a Traducătorilor Literari, și colaborează cu câteva dintre cele mai importante edituri din țară. 

Dragă Loredana, a fost o bucurie să te avem alături la cel mai recent Club de lectură Univers. Ai tradus cartea Precum tigrii pe zăpadă, de Juhea Kim, iar pasiunea cu care ai povestit despre acest roman a fost molipsitoare. Care a fost cea mai mare provocare pe care ți-a adus-o această traducere?

În primul rând, vă mulțumesc tare mult pentru invitație! M-am simțit extraordinar în mijlocul cititoarelor de la club, în universul cald și primitor creat de  amfitrioana Laura Frunză. Felicitări pentru inițiativă și la cât mai multe întâlniri!

Pentru mine a fost o mare bucurie că Precum tigrii pe zăpadă de Juhea Kim a fost aleasă drept cartea lunii iulie. Autoarea reușește să ofere romanului ei de debut ceva din strălucirea unei trăsături care este a marii literaturi: tratând un subiect istoric foarte specific (în acest caz, Coreea sub ocupație japoneză și lupta pentru independență) și plin de culoare locală, încheagă filosofii și evocă în cititori emoții universale: revolta în fața nedreptății, neliniștea trezită de absurdul existenței, nostalgia trecutului și așa mai departe. 

Cea mai mare provocare pentru mine, ca traducător, a fost limbajul poetic al scriitoarei. Sigur, a trebuit să învăț, spre exemplu, ce este un „binyuh” și să mă documentez în privința unor evenimente din istoria Coreei cu care nu eram familiarizată, precum Samil, cea mai mare revoltă pașnică anti-colonială, în cadrul căreia a fost citită Declarația de Independență din Coreea, redată aproape în totalitate în roman.

De departe însă, cel mai greu a fost să păstrez lirismul scrierii, cadența aproape de poem în proză pe care o au unele fragmente. Pentru că Juhea Kim nu scrie: „It was cloudy outside.”, „Afară era înnorat.”. Ea spune: „The sheets of clouds, blown by the wind, were caught at the throats of hills and billowed like thorn silk.” Așa că, și eu trebuie să mă apropii de text cu migală, să potrivesc fiecare cuvânt ca pe o piatră prețioasă în montura frazei. Din manuscrisul meu: „Pânzele norilor, spulberate de vânt, se prinseseră de grumazul dealurilor și se învolburau ca niște mătăsării sfâșiate.”

Mulțumirile mele se îndreaptă, desigur, și către echipa editorială de la Univers. În special către corector (Alina Blenche) și redactor (Camelia Ghioc). O carte trece prin multe mâini înainte să ajungă la cititori. „It is a labour of love” – cum se zice. Iar eu, pe partea mea, timp de mai bine de două luni de zile, m-am pus cu totul în slujba acestei cărți.

Este aceasta și cartea ta preferată, dintre cele traduse, de la Univers?

Trebuie să recunosc că da. Și interesant este că e și singura carte de beletristică pentru Editura Univers, deși eu traduc în proporție de 80% ficțiune. Acum ceva timp mi-am propus însă să traduc cel puțin și o carte de nonficțiune pe an, fie că este vorba de literatură de specialitate, memorii sau biografii. Este o schimbare benefică de ritm.

Întâlnirea fericită cu Mirela Calotă a însemnat începutul unei colaborări fructuoase pentru colecția Educație cu blândețe, coordonată de Ioana Chicet-Macoveiciuc, care m-a ajutat să mă racordez din nou la trecutul meu de olimpică la psihologie.

Cum arată o zi obișnuită de lucru din viața ta de traducător literar și cum reușești să îți menții concentrarea pe termen lung?

Eu sunt cu adevărat un om introvertit. Reușesc să mă concentrez cel mai bine în liniște. Încerc să îmi închipui cum ar arăta una dintre zilele mele de lucru privită de un ochi din afară. Răspunsul: foarte plicticos, monoton. Doar un om și un laptop în fața unei ferestre dincolo de care se schimbă pe rând anotimpurile.

Asta din afară. Pentru că înăuntru, între pereții craniului meu, se întâmplă lucruri extraordinare: azi călătoresc în Parisul anilor ‘20, mâine hoinăresc pe străzile din Shanghai; acum deslușesc lexiconul mătăsii, mai apoi încerc să deprind vocabularul unui bijutier din Veneția.

Ca traducător literar, cea mai mare bucurie mi-o aduc aceste ceasuri în care sunt doar eu și textul. Ele ocupă, de altfel, și cea mai mare parte a timpului care mi-a fost dat. Dacă nu aș găsi o bucurie sinceră și împlinire în acest proces, cu siguranță, nu l-aș putea continua. 

Uneori însă, când nu sunt foarte hăituită de timp, ies să lucrez prin cafenele, cu un cappuccino și ceva dulce în față. Sau în grădina părinților mei, cu pisica prin preajmă.

Cum ai descoperit pasiunea pentru limbi străine?

Eu am obținut titlul de doctor în filologie la Universitatea din București. Teza mea, „Estetica înstrăinării”, are ca subiect literatura română interbelică. Mi-ar fi plăcut să continui în acest domeniu, să lucrez în cercetare.

Deși după dubla specializare din facultate, Limba și literatura română – Limba și literatura engleză, am urmat studiile literare românești, limba și literatura engleză au continuat să se întrețeasă cu parcursul meu academic. Spre exemplu, am obținut o bursă doctorală din partea Academiei Române, care mi-a oferit șansa extraordinară a unui stagiu de cercetare la Universitatea din Oxford. Apoi am lucrat și ca profesor de limba engleză pentru două școli particulare. 

Primele traduceri serioase le-am făcut pentru trimiterile și citatele din teza mea de doctorat căci, studiind în Bodleian Libraries, am putut să adaug în bibliografie titluri importante de critică și istorie literară, care nu erau traduse la noi.

Apoi, primele contracte pentru drepturi de autor și, implicit, primele cărți pe care le-am tradus pentru edituri au fost mai mult o necesitate. Salariul inițial de colaborator (ulterior redactor) la Muzeul Național al Literaturii Române nu îmi ajungea ca să îmi întrețin existența. Așa că am început să traduc literatură, pe apucate: noaptea, în weekenduri, în concediu.     

Așa am descoperit că îmi și place. Și că este combinația perfectă între cercetare, analiză literară și (re)scriere creativă.            

Știm că îți alegi cu atenție lucrările pe care le traduci. Care sunt criteriile de selecție, având în vedere că traduci din domenii și stiluri diferite?

Așa este. Petrec alături de cartea la care lucrez câteva sute de ore. Ar fi înfiorător dacă ar trebui să le dedic unui text cu care nu rezonez absolut deloc. Așa că, volumul pe care îmi asum responsabilitatea să îl traduc trebuie să aibă cel puțin un lucru care să mă atragă – și acesta poate fi diferit de la carte la carte. În mare măsură criteriile țin de calitatea scrierii. Dar se poate întâmpla să fie vorba și de un anumit subiect care mă pasionează, de o epocă sau chiar de un personaj (cum s-a întâmplat cu o carte de istorie despre Alexandru cel Mare, pe care am tradus-o recent). La asta se adaugă, bineînțeles, o mulțime de factori externi: cu ce propuneri vin spre mine editurile, cum și dacă putem să ne sincronizăm calendarele de lucru etc.

Cât despre faptul că traduc din domenii și stiluri diferite – aici este vorba despre o alegere conștientă, repetată. E ușor să ți se atribuie un anumit gen și poți rămâne să lucrezi confortabil în el. Dar mie îmi plac provocările. Fiecare carte, fiecare nou proiect e precum o călătorie argonautică pe mare. 

Care a fost cel mai complex roman pe care l-ai tradus?

E greu de spus, depinde foarte mult de cum definim „complexitatea”.

Pentru mine este vorba despre scriiturile cu un anumit rafinament stilistic, cu valențe poetice. Limbajul metaforic, proza de o mare plasticitate, texte în care cuvintele au anumite valențe și nuanțe pe care, ca traducător, trebuie să te asiguri în primul rând că le-ai decodat corect, iar mai apoi să încerci să le rescrii în limba maternă în așa fel încât să le păstrezi intactă frumusețea și expresivitatea. Un astfel de roman este Precum tigrii pe zăpadă. Sau „Secrete familiei Cabrelli” de Adriana Trigiani. Și alte câteva. Aici mă ajută foarte mult specializarea mea în literatură.

Foarte interesant mi s-a părut să traduc și literatură clasică (este vorba despre un roman publicat în 1902; traducerea mea urmează să apară, sper, la finalul acestui an), datorită jocului complicat dintre dorința de a păstra autenticitatea și parfumul epocii, și nevoia de a aduce în fața cititorului de azi un text inteligibil.

Dar sper că cel mai complex roman abia urmează.

Dacă ai putea alege o carte pe care ți-ai fi dorit să o traduci, care ar fi aceea?

„Portretul lui Dorian Grey” de Oscar Wilde – pentru limbajul luxuriant și ornamental. Romanul are deja niște traducători extraordinari în limba română.

În traducerea literară, norma profesională și recomandarea generală este ca traducătorul să traducă în limba sa maternă. Dar, într-un univers paralel, mi-ar fi plăcut să traduc romanele lui Max Blecher în limba engleză. Ori poate că, într-o zi, am să-mi fac curaj și voi încerca oricum.

Ce faci în timpul liber? Cum te deconectezi de lucrul la o carte?

Așa este, cea mai mare parte a timpului o petreci doar tu cu cartea. De aceea poate și prețuiesc atât de mult cele două-trei întâlniri pe an cu cititorii, fie la un club de carte, la întâlnirile organizate de Artlit ori la vreo lansare.

Adevărul este că mă desprind greu de birou, mai ales după ce îmi intru în ritm și cartea mă prinde cu adevărat în universul ei. Sau când se apropie un deadline. Majoritatea săptămânilor de lucru au șapte zile.  

Cea care mă ajută întotdeauna să mă deconectez este sora mea, Claudia, care nu are legături cu acest domeniu. O plimbare prin Cotroceni, o expoziție de artă, o vizită pe la lebedele de pe lac. Timp petrecut împreună să fie!  

Pe măsură ce înaintezi în vârstă, înțelegi tot mai bine că timpul este cel mai de preț lucru pe care îl avem. Încerc să îl ofer pe al meu celor dragi.

Îmi place să călătoresc și, dacă nu ar exista restricțiile financiare, aș călători mai des. Muzee, librării, cafenele pitorești, colțuri de străzi. Puține lucruri au frumusețea emoției cu care descoperi un oraș nou.

Ai scris și o carte pentru copii. Cum ai ales acest gen literar, deloc ușor?

A fost și de această dată vorba despre o întâlnire fericită, dar și despre o regăsire.

În 2024 am ajutat-o pe prietena mea, Oana Bucur, la standul Editurii Sofiami de la Salonul de Carte Bookfest. Stând în mijlocul celor mici mai multe zile la rând, am avut prilejul să descopăr care sunt personajele lor preferate, ce povești le captează atenția sau îi plictisesc și despre ce le place la rândul lor să povestească, spre ce cărți aleargă la raft și pe care pun ei singuri mânuțele, fără a fi neapărat împinși de la spate de părinți. Pe negândite, am început să-mi închipui cum ar arăta povestea perfectă pentru ei, una care să îi apropie cu drag de carte.

Întâmplarea face că în aceeași perioadă Oana mi-a spus că ar vrea să publice la Editura SOFIAmi o carte al cărei personaj principal să fie o fetiță pe nume SOFIA. Oana Bucur este co-fondatoarea acestei tinere edituri pentru copii, care își propune să cultive plăcerea lecturii de la cea mai fragedă vârstă, susținând în primul rând povești create de autori și ilustratori români. Am scris textul la care visasem în mijlocul copiilor de la Bookfest pentru ea. Oana a avut încrederea că poate deveni o carte adevărată și i-a oferit o ilustratoare, pe talentata Miruna Prunache. Noi trei am pus mult suflet în acest proiect, în care totul a fost ales cu grijă și drag, de la nuanța rochiței unui personaj la tipul de hârtie.

Zic că a fost vorba și despre o regăsire pentru că, atunci când am anunțat apariția cărții, fosta mea învățătoare, doamna Elena Chiriacescu, m-a întrebat dacă îmi mai aduceam aminte că, atunci când fusesem întrebată ce vreau să mă fac când voi fi mare, eu am răspuns că vreau să scriu povești pentru copii.  

Nu-mi mai aduceam aminte. Toți anii de studii de specialitate, apoi toți anii în care am continuat să lucrez cu texte literare valoroase m-au îndepărtat de ideea că aș putea să scriu și eu. A fost nevoie de o întâmplare fericită ca să-mi aduc aminte de unde a pornit, în fapt, toată existența mea, așa cum arată ea astăzi: de la mama care îmi citea povești în fiecare seară, de la tatăl care avea o bibliotecă uriașă, de la mamaia care istorisea cu un har fără pereche; de la poveștile pe care începusem eu însămi să mi le închipui și să le spun surioarei mele, încă de la cinci ani.  

Ce elemente nu pot lipsi din „universul” de zi cu zi al Loredanei Voicilă?

Credința și familia mea.

Interviu realizat de Cătălina Chiricheș; Foto: arhiva personală