Interviu Nina Trifan: „Am vrut să scriu o poveste care să-i încurajeze pe copii să-și exploreze creativitatea”

Prezentă în România pentru lansarea cărții pentru copii „De unde vin ideile?”, scriitoarea Nina Trifan ne-a răspuns curiozităților legate de viața în Canada, dar și de rolul literaturii, ca formă de exprimare a creativității, indiferent de loc și vârstă. 

Dragă Nina, la lansarea cărții „Țara care trăiește în mine”, amfiteatrul de la Seneca Anticafe a fost neîncăpător. Ești  iubită aici, în România, iar viața ta – în majoritatea timpului - este în Canada. Povestește-mi despre pendularea între cele două țări.

Unii privesc emigrarea ca pe o dezrădăcinare. Când aud asta, îmi imaginez un cireș înflorit smuls din pământ, care nu mai dă la fel de multe roade. Eu o văd mai degrabă ca o transplantare. Pomul poate fi mutat pe un sol la fel de bun, sau poate chiar mai bun, și un teren mai stabil. Ca adult, am trăit mai mult în Canada decât în România, dar asta nu înseamnă că țara unde m-am născut și-a pierdut semnificația, ci doar familiaritatea.

De multe ori tresar când aud un cuvânt românesc pe care nu l-am auzit de multă vreme și încerc să i-l explic fiului meu, de exemplu „am isprăvit” sau „sfetnic”. Alteori mă surprind decodând cu amuzament o reclamă în romgleză doar ca să îmi dau seama că și eu vorbesc la fel, combinând cele două limbi în mod involuntar, din motive de economie a limbajului. 

Înstrăinarea de limba maternă e un proces complex pe care fiecare dintre noi îl gestionează diferit. O poți privi ca o stagnare sau o (re)descoperire de sine. E o alegere individuală. Când trăiești între două lumi, poți uita ușor că limba e un organism viu care evoluează și se adaptează în funcție de modul în care este folosită. E nu numai un replicator cultural, dar și un marcator al identității. În cazul meu, limba mi-a modelat o identitate duală, pentru că este în centrul acestei pendulări între două lumi. 

În Canada, sunt văzută ca cineva din România, iar în țara mea ca cineva care vine de peste ocean. Cine sunt în fiecare dintre cele două lumi e dictat de limbă si de accent. Autorul italian Diego Marani, care a fost interpret și traducător la Comisia Europeană de la Bruxelles, a inventat Europanto, un amestec de limbi europene. Dacă adopt limba universală a lui Marani și spun Je suis too tired para caminar, mai este limba un indicator al identității mele lingvistice și culturale în acest context? Trăiesc într-o țară înconjurată de o constelație de limbi și culturi diferite care m-au obligat să îmi schimb perspectiva asupra lumii, ca să pot găsi locul unde mă simt acasă. Indiferent de limba pe care o vorbesc.

După „Țara care trăiește în mine” a urmat „De unde vin ideile ?”, o schimbare de registru, pentru că vorbim despre o carte pentru copii. Cum a apărut ideea acestei cărți?

Când fiul meu Andrei, care anul acesta împlinește douăzeci de ani, era mic, a avut o perioadă în care vorbea cu fascinație despre arici. Venea de la școală și îmi tot spunea că vrea să aibă un arici, alerga prin casă prefăcându-se că era el unul. Câțiva ani mai târziu, am urmat un curs de scriere pentru copii cu Alice Kuipers, o scriitoare canadiană (sau, apropo de pendularea între două lumi, o scriitoare britanică stabilită în Canada). Ideea despre Aricel s-a concretizat la acel curs, ca una dintre teme. Așa am scris poezioara care a ajuns, metaforic vorbind, într-un sertar (de fapt, un fișier uitat pe laptop), până când Editura Univers și ilustratoarea Cristina Dan i-au dat viață mai întâi în engleză și, prin traducerea Alinei Hlinski, în română. Mi-am dorit să scriu o poveste care să încurajeze copiii să exploreze propria creativitate într-un context imaginativ, nemoralizator. 

Dar în ce „lume” te simți mai în largul tău ? În lumea adulților sau în lumea copiilor ?

În amândouă. Deși recunosc că îmi place mult să fiu în preajma copiilor, să le admir inocența, ideile trăsnite, felul în care folosesc limba, cum îmbină fantezia cu realitatea, cum își folosesc imaginația ca pe un instrument de navigație în lumea reală, pe când noi, adulții, o folosim ca pe o evadare, să mă uimesc de uimirea lor în fața obiectelor cotidiene pe care le descoperă ca pe o nouă creație. La lansarea cărții mele pentru copii în România, un băiețel mi-a spus că el „știe toată italiana”. La care i-am răspuns că mi-aș dori să știu și eu „toată româna”. Îmi place libertatea pe care mi-o dau copiii să fiu vulnerabilă fără riscul de a fi judecată sau etichetată. Folosesc această experiență în scrisul pentru oamenii mari, încercând să reproduc aceeași vulnerabilitate în personajele mele. 

4.      Cum erai în copilărie ? Cum ai descrie-o pe fetița de atunci ?

Introvertită. Tăcută. Ascultătoare. Curioasă. Și probabil sceptică. Am o poză de când aveam vreo patru ani cu un breton asimetric care îmi acoperă o cută adâncă pe frunte și privirea neîncrezătoare.

Ce rol au jucat cărțile, lectura ?

Fiind introvertită, am gravitat mereu în jurul lecturii și a imaginației ca o formă de evadare, dar și de explorare a lumii. Am găsit în solitudine libertatea gândirii, fără să mă preocupe validarea exterioară. Sora mea cea mai mare (am trei!), Gela, avea o prietenă cu o bibliotecă impresionantă și de la ea am citit cărți despre care puțini profesori sau colegi vorbeau la școală în anii șaptezeci-optzeci: „Cei goi și cei morți” (Norman Mailer), „Pentru cine bat clopotele” (Ernest Hemingway). 

De curând am citit un articol de Nicu Ilie în Matca Literară, Piața de carte în România: un peisaj dezolant. Deși articolul e o radiografie a situației actuale, mi-a plăcut un paragraf despre anii 1970-80: „[...] cei care și-au dezvoltat practici de lectură consistente au fost într-o măsură autodidacți, și-au rafinat singuri gusturile, iar lectura a fost uneori un gest de frondă. Reprezentativă este generația anilor 1970-80, într-o perioadă neagră a totalitarismului, când cărțile cu minime note antisistem erau extrem de larg circulate, unele inclusiv în format samizdat.” Îmi amintesc că și eu am citit cărți în format samizdat, dar a trecut atât de mult timp de atunci, că nu pot să relatez cu exactitate ce. 

Cum s-a produs apropierea de scris? Știu că lucrezi în alt domeniu. 

Mi-am dorit dintotdeauna să scriu ficțiune, dar am avut nevoie de timp să prind curaj. Lucrez în comunicare de marketing de mulți ani, așa că munca mea a fost mereu legată de scris sub o formă sau alta. Scrisul meu a devenit mai serios când am urmat Programul de Scriere Creativă la Universitatea Toronto. 

Profesoara de la primul curs (Dr. Ranjini George) m-a luat deoparte și mi-a spus „Ce ai scris aproape că poate fi publicat. Sunt convinsă că într-o zi o să scrii o carte și trebuie să îmi promiți că o să îmi dai un exemplar cu auograf”. Pare anecdotă, dar e adevărat. Pentru lucrarea finală cerută la absolvirea programului a trebuit să scriu 20.000 de cuvinte, ceea ce mi s-a părut enorm de mult. De acolo s-a născut ideea romanului meu. Am lucrat cu o altă profesoară care a crezut în scrisul meu (Alexandra Leggat). Ea m-a ajutat să termin „Țara care trăiește în mine”, și mi-a și redactat-o în engleză. 

Ce înseamnă acum, pentru tine, scrisul și lectura?

Acum experimentez cu proza scurtă. Anul trecut, am publicat două povestiri în DarkWinter Literary Magazine, Émilie și The Black Pill, care a fost și selectată pentru un concurs literar. O altă povestire o să fie publicată anul viitor în prestigioasa publicație Queen's Quarterly, cea mai veche revistă academică din Canada. Am deja a doua poveste scrisă despre Aricel, și aștept cu nerăbdare să o văd transformată într-o carte ilustrată. Scrisul îmi aduce bucurie, iar cititul îmi umple sufletul. Nu aș putea renunța la ele.

 Ce cărți ai citit recent și ni le recomanzi?

Sunt în perioada Elif Shafak. Tocmai am terminat dintr-o rasuflare „There Are Rivers in the Sky” și „10 Minutes 38 Seconds in This Strange World” și am început acum câteva zile un alt roman de-ale ei, „The Island of Missing Trees”. Înainte de asta, am fost în perioada Madeleine Thein, o scriitoare canadiană care a câștigat Premiul Giller, cel mai prestigios premiu literar din Canada pentru proză. Când descopăr autori care îmi plac, mă imersez total în opera lor.

Acum câteva săptămâni m-am întors din România și în aeroport am cumpărat o carte care m-a intrigat, „Goodbye Eastern Europe. An Intimate History of a Divided Land”, de Jacob Mikanowski. Ca cineva care pendulează între două lumi și care a crescut în comunism, m-am regăsit în prologul cărții:  „Aceasta este o istorie a unui loc care nu există. Nu mai există așa ceva precum Europa de Est. Nimeni nu mai vine de acolo. Oamenii provin din țări: Slovacia, Letonia, Bulgaria. Sau provin din orașe: Sarajevo, Łódź, Mariupol. Uneori spun că vin din anumite regiuni sau ținuturi: pădurile de pini din Mazovia, dealurile scăldate în ploaie ale Maramureșului, stâncile golașe ale Alpilor Albanezi. Dar, indiferent de unde ar veni, oamenii nu se identifică drept est-europeni. Sintagma „Europa de Est” este o comoditate pentru cei din afară, un termen umbrelă folosit pentru a masca un cuib de stereotipuri.”

Cum arată Universul de zi cu zi al Ninei Trifan?

Destul de banal. Nu e mai captivant decât al altor oameni. Serviciu, familie, casă, plimbări prin parc. Scriu, citesc, gătesc, mă uit la filme, mă văd cu prieteni, merg în vacanțe. Și când termin, o iau de la capăt. Mă relaxez la yoga, zumba și flamenco. M-am îndrăgostit de flamenco după o călătorie în Spania. Când m-am întors în Toronto m-am înscris la Ritmo Flamenco, un studio deținut și condus de Valerie și Roger Scannura, unde am mers mulți ani și am dansat în spectacolele de sfârșit de an, alături de alte studente. ¡Así se baila!

Interviu realizat de Cătălina Chiricheș; foto: arhiva personală