LAURA FRUNZĂ: „Să văd atâția oameni cu romanul meu în mână a fost o mare fericire”

Autoarea cărții „Nu-i ușor să fugi de fericire” a sărbătorit, de curând, 18 ani de când postează pe site-ul laurafrunza.com, construind în jurul său o comunitate fidelă datorită sincerității, recomandărilor valoroase și a poveștilor de viață.

Ceea ce ne bucură cel mai mult este că, de câteva luni, Laura Frunză este și moderatoarea  clubului nostru de lectură, iar în scurtul timp petrecut împreună a reușit deja să transforme aceste întâlniri într-un spațiu cald, de încredere și inspirație. 

Dragă Laura, îți mulțumim că ai acceptat invitația de a modera Clubul de carte Univers, suntem tare încântați de această colaborare! Cum l-ai descrie, după doar câteva ediții? La ce te gândești când pornești spre întâlnirea lunară Univers?

Recunosc că am avut emoții înainte să încep această colaborare, dar clubul mi-a depășit toate așteptările. Am strâns o comunitate atât de caldă și de prietenoasă încât, de fiecare dată, abia aștept să ajung acolo. Este un club în care oricine este binevenit, ne respectăm opiniile unul altuia și avem un spațiu de exprimare sigur.

De fiecare dată când pornesc către întâlnirea noastră lunară, mă întreb cum anume o să-mi schimbe și azi ceilalți cititori optica asupra cărții citite. Mi s-a întâmplat de câteva ori și asta e partea mea preferată la orice club: să văd alte interpretări și să zic: wow, oare eu cum de nu m-am gândit la asta?

Dintre cărțile discutate la club, cum ar arăta un top al recomandărilor tale?

Pe primul loc este „Femeia care aduce scrisori”, urmată imediat de „Precum tigrii pe zăpadă”. Îmi place genul acesta de cărți despre femei puternice și, dacă stau bine să mă gândesc, toate cărțile noastre au fost despre asta și au fost scrise de femei. Probabil că simțim nevoia să auzim mai mult vocile feminine, dar în septembrie avem pentru prima dată un autor și abia aștept să-i citesc cartea.

Ai multe „pălării” care sunt legate de scris: ești scriitoare, traducătoare, blogger, un cititor extrem de activ, toate pe lângă jobul tău full-time. Care este „secretul” organizării tale?

Da, am multe responsabilități și pasiuni și jonglez cu ele, mereu cu teama că îmi va scăpa vreo minge din mână. N-aș spune că e un secret, dar cred că reușesc să le fac pe toate pentru că nu le fac în același timp. Ca să extrapolez, e ca atunci când faci curățenie în casă: poți să te epuizezi să faci dintr-odată peste tot și apoi s-o iei de la capăt, sau poți să faci pe etape și să ai doar câte o cameră curată pe rând. Cam așa și eu.

Am zile când scriu articole, zile când traduc și zile când citesc. Evident, jobul e zilnic. Mă străduiesc ca pasiunile mele să nu devină copleșitoare, pentru că în momentul în care devin o responsabilitate, nu mai e distractiv. Uneori trec și două săptămâni fără să citesc nicio pagină, pentru că nu mă simt în stare sau pentru că muncesc până la 10 seara.

Uite, acum, de exemplu, au trecut trei luni de când n-am mai scris niciun rând la noul meu roman. Mă doare, dar accept că asta e situația, e vacanța de vară, copiii sunt acasă, am mai multe de făcut. O să recuperez în septembrie!

Faptul că asculți constant feedbackurile cititorilor la cluburile de carte ți-a schimbat modul în care te raportezi la propriii cititori atunci când publici o carte?

Da, foarte mult. Dar cel mai mult mă ajută să înțeleg că suntem diferiți, cu experiențe de viață diferite și cu gusturi diferite. Și dacă și marii scriitori, cu cărți traduse în multe limbi și succese de piață cu multe zerouri, sunt criticați, eu de ce m-aș supăra că oamenilor nu le place cartea mea?

Cum a fost să participi la un club de carte în care s-a discutat chiar despre cartea ta?

Interesant, dar ciudat. E clar că oamenii nu vor spune cu sinceritate ce impresie au despre carte, mai ales atunci când te cunosc. Cu siguranță, și eu aș face la fel în aceeași situație. Să nu uităm niciodată că, în spatele unui titlu de carte, se află un om care a muncit la ea. Și puțină sensibilitate în exprimarea opiniilor nu strică niciodată. Dar, pe de altă parte, la fiecare club mi-am umplut „cupa fericirii”. Cea mai mare bucurie a unui scriitor e să fie citit, în primul rând și, să văd atâția oameni cu romanul meu în mână, a fost o mare fericire.

Ai un loc de refugiu preferat, o cafenea, un colț al casei sau un ritual anume, unde te retragi atunci când ai nevoie de inspirație pentru a scrie?

Nu, casa mea e o aglomerație de oameni și obiecte. N-am unde să mă retrag. De obicei, scriu când sunt singură, fie după ce se culcă toată lumea, fie când ceilalți sunt la școală/serviciu. În mod ciudat, nici nu simt nevoia de un refugiu, îmi place familiaritatea casei mele. Nu mă văd scriind la o cafenea sau oriunde altundeva în public. În public, îmi place mult să mă uit în jurul meu, să observ oamenii, peisajele, să beau o cafea pierdută în gândurile mele.

Dacă ai putea să te întorci în timp și să-i dai un singur sfat Laurei de la începutul carierei sale de blogger și de autor, care ar fi acela?

Să aibă mai mult curaj. Am avut mereu oroare de conflict și atunci am evitat să mă bag în tot felul de subiecte, preferând o oarecare neutralitate. Asta a făcut ca blogul meu să nu aibă succesul pe care mi l-aș fi dorit. Și chiar și acum, pe paginile mele de social media, prefer să păstrez un mediu prietenos și să evit luări de poziție radicale, chiar dacă asta mă face să stagnez de-o veșnicie la 1500 de followers pe Instagram. Și cred că i-aș mai spune să fie mai constantă și să urmeze și ea trendurile. O comunitate se construiește cu multe eforturi și de aceea apreciez mult bookstagrammerii cu mii de followers, e o muncă enormă acolo.

În postările tale, scrii des despre relația cu cei doi copii. Care sunt cele mai prețioase lecții pe care le-ai primit de la ei?

De la Eliza am învățat că nu orice trebuie să devină o lecție. Am tendința asta de a transforma orice întâmplare într-o lecție de viață sau într-un discurs educațional și Eliza detestă chestia asta și îmi atrage atenția. În plus, ea e un om foarte asertiv care știe clar când să pună capăt unor relații și o face cu multă fermitate. Mi-aș dori să am și eu calitatea asta. Iar de la Vlad am învățat că totul poate fi negociat dacă îți dorești cu adevărat. Perseverența lui Vlad în a face sau a obține anumite lucruri este, cu adevărat, uluitoare.

Ce elemente nu lipsesc din „universul” de zi cu zi al Laurei Frunză?

Iaurtul grecesc cu ovăz și fructe dimineața, un pic de drăgălit cu fiecare copil în parte seara și rufele. Rufele sunt omniprezente, indiferent că le pun la spălat, le întind, le strâng, le calc sau le pun la loc. Aș vrea să pot spune că cititul, dar uneori muncesc atât de mult, încât nu apuc să citesc nici măcar două pagini!

Interviu realizat de Cătălina Chiricheș; Foto: arhiva personală