INTERVIU Smaranda Cosma: „Într-o casă în care adulții citesc, vor urma și copiii exemplul”

Smaranda Cosma are un fel aparte de a povesti despre copilăria de la Humulești, chiar vizavi de Casa Memorială „Ion Creangă”, acolo unde își petrecea vacanțele alături de bunici.

O parte dintre aceste emoții se regăsesc în cele două cărți pentru copii din seria „Smărăndița la bunici”, dar și în acest interviu, în care povestește despre pasiunile ei, despre maternitate și despre viața între Portugalia, acolo unde este stabilită de câțiva ani, și „acasă” din România. 

Dragă Smaranda, ne reauzim după vizita ta în România, cu ocazia lansării celui de-al doilea volum din seria Smărăndița, adică Smărăndița și găina Camelia. Cum ai simțit această săptămână plină?

Am așteptat săptămâna aceasta tot anul. La început nu știam dacă va apărea și al doilea volum din Smărăndița la bunici. Dar prima carte a avut succes, așa că am primit undă verde și pentru a doua. Pentru mine, faptul că această serie există e ca un vis frumos, iar vizitele în România pentru promovarea cărții îmi sunt tare dragi. Simt că am câștigat o nouă identitate de care mă bucur nespus: cea de autoare de carte pentru copii.

Mi-am dat seama că, pe cât de mult îmi place să scriu, pe atâta îmi place să povestesc despre cum a apărut cartea, despre bunici și copilărie, pe care parcă o simt din nou aproape prin intermediul cărții. Și cel mai mult și mai mult îmi place să le citesc cartea copiilor, la lansări, la grădinițe sau la alte evenimente. Sunt momentele în care mă încarc cu o energie tare zglobie și colorată, la care revin în momentele mai puțin vesele din an.

Iar față de anul trecut, la primul volum, anul acesta am simțit un interes și mai mare pentru seria Smărăndița la bunici, am primit multe invitații la grădinițe, am avut multe interviuri. Pentru că viața mea de zi cu zi se împarte în rutine cu copiii sau job în restul timpului, săptămâna asta plină de provocări și oameni noi e binevenită. Mi-a plăcut foarte mult să înregistrez cartea pe platforma Voxa, iar interviul de la Radio România Cultural a fost o experiență de neuitat, am simțit-o ca pe un privilegiu să pot vorbi despre poveștile mele într-un spațiu unde s-au auzit de-a lungul timpului atâtea voci pe care le respect, într-o clădire unde parcă te întorci în timp.

Am avut bucuria să asist și la premiile Cărturino, unde am putut să văd pe mulți scriitori și ilustratori români pentru copii pe care îi admir de demult.

Simt acum că Bucureștiul a devenit și el un fel de „acasă”, e locul unde s-a născut cartea, unde am cunoscut prieteni noi prin intermediul cărții, unde mi-am găsit identitatea de autoare, unde am spus povestea primelor grupuri de copii.

Cărțile cu Smarandita au adus copiilor o mostră a minunatelor vacanțe la bunici, iar adulților care au citit-o alături de copii, o reîntoarcere emoționantă la amintirile propriei copilării. Ție ce ți-a adus scrierea acestei serii?

Poate în primul rând, bucuria de a scrie. Pe tot parcursul școlii scriam cu plăcere orice: țineam jurnale, iubeam să scriu compuneri, poezii sau articole în revista școlii. La masa de scris cu foi în față mă simțeam liberă, inspirată și pierdeam uneori noțiunea timpului. Acum știu că asta se cheamă starea de flux, momentele de maximă concentrare atunci când faci ceva care îți place.

Manuscrisul Smărăndiței nu a durat foarte mult timp, poveștile erau deja știute aproape pe de rost pentru că i le spusesem de atâtea ori fiicei mele. Dar după ce m-am așezat să le scriu, asta a descuiat ceva în sufletul meu și mi-am adus aminte cât de important e scrisul pentru mine. Am reînceput, puțin câte puțin, să scriu – un jurnal, alte povești pentru copii, și am regăsit în asta ceva eliberator și extrem de plăcut. Văd scrisul și ca proces terapeutic, ca un refugiu, pentru că de multe ori munca mea cu ONG-uri implică expunerea la realități dureroase și care mă afectează profund. În scris găsesc liniște, speranță.

Ai colaborat cu ilustratoarea Alexia Udriște pentru vizualurile cărții, iar acum va leagă o frumoasă prietenie. Cât de importantă este comunicarea autor-ilustrator în crearea cărții?

Așa e, între noi a început o prietenie din acelea rare la vârsta adultă. Acum am senzația că nu ar putea exista Smărăndița în orice altă formă decât cea dată de Alexia și e o onoare că povestea mea are parte de ilustrații atât de măiestre. Eu și Alexia ne-am potrivit nu doar la modul în care ne doream să arate cartea, și am avut un proces de lucru foarte lin, dar ne-am și apropiat mult, am început să povestim de toate cele, iar asta înainte chiar să ne cunoaștem în persoană. Ne-am cunoscut mai întâi online, vorbeam la telefon și prin mesaje. Prima oară când ne-am văzut a fost chiar cu două zile înainte de lansarea primei cărți. De atunci, comunicăm constant, ea a venit și în Portugalia de două ori, și ne bucurăm tare mult de orice ocazie de a petrece timp împreună. Cădem de acord foarte rapid când e vorba despre crearea cărților, iar faptul că ne-am apropiat una de cealaltă înseamnă și că nu avem rețineri să ne spunem dacă ceva nu ne place sau nu se potrivește, mi se pare eliberator. Facem echipă bună.

Plănuiești să continui seria Smărăndița? Mai ai și alte idei de povești care așteaptă să devină cărți?

Eu mai am material gata scris pentru încă două cărți cu Smărăndița. Dacă ea continuă să aibă succes, povești mai sunt, și sigur o să le scriu cu plăcere, pentru că îmi place să mă las cuprinsă de nostalgie și să depăn amintiri. Pe lângă asta, am multe idei pentru alte cărți, și m-am apucat de scris, dar încă nu e nimic gata. De ceva vreme scriu, rescriu, îmi vin tot mai multe idei pentru cărți noi, cred că va fi un proces îndelungat și parcă îmi lipsește mereu timpul. Însă nu forțez și sper că voi găsi cândva inspirația și disponibilitatea pentru cărțile care sunt acum doar idei sau într-o formă brută.

Cum au primit copiii tăi acest al doilea volum, în care o găină (personaj care chiar a existat) devine animalul de companie al Smărăndiței?

Copiii mei au primit al doilea volum cu mirare și curiozitate. David, la 4 ani, e foarte entuziasmat să citim „cartea lui mami”. Eliza, la 9 ani, într-un amestec dulce-amărui, se îndepărtează un pic de cărțile cu poze și se apropie tot mai mult de romane, dar încă ascultă cu plăcere când citesc, și eu trag de timp cât pot. Amândoi preferă această a doua carte, și știu și de ce. Prima carte e ca o poartă de intrare în universul copilăriei mele, e descrisă grădina bunicilor, cu multitudinea de flori și copaci, e nostalgică, un pic emoționantă. A doua are mai mult dialog, părți haioase, e mai dinamică, și bineînțeles, apare găina Camelia, pe care toți copiii au îndrăgit-o.

Ce rol joacă lectura și cărțile în dinamica vieții voastre în Portugalia? Citiți cărți în limba română, în portugheză? Cum arată rutina voastră de lectură?

Încă de când s-a născut fica mea, cărțile pentru copiii au intrat în viața noastră și au devenit o pasiune, mai întâi pentru mine, când ea era bebeluș, apoi au prins-o și pe ea, iar la 9 ani pot să spun că e o cititoare vorace. David a început să iubească un pic mai târziu cărțile, și chiar mă întrebam dacă nu cumva la el nu vor prinde atât de bine, dar acum stă și el la citit și are tot mai multă răbdare. Cred că într-o casă în care adulții citesc mult, vor urma și copiii exemplul acesta. 

De-a lungul timpului, am cumpărat foarte multe cărți în limba română, pe care părinții mei le trimiteau cu autocarul din România, și cred că asta a ajutat mult la dezvoltarea vocabularului lor în română. Asta, și faptul că eu le vorbesc exclusiv în română, i-a ajutat să stăpânească la fel de bine limba română, ca și portugheza. Acum, pentru că apetitul Elizei pentru cărți a crescut considerabil, nu mai facem atâtea comenzi în România și mergem mai des la biblioteca de lângă casă. Citim în continuare în fiecare zi, după cum avem timp, iar cartea peste care nu sărim niciodată e cea de dinaintea somnului, e ritualul nostru. Eu le citesc în română, tatăl lor în portugheză și din când în când citim și în engleză, când unul când altul.

Știu că și tu, la rândul tău, ești o cititoare pasionată. Recomandă-ne, te rog, trei lecturi recente despre care trebuie să știe mai multă lume.

Citesc mult și repede, dar am marea frustrare de a uita cărțile citite. Le adaug totuși pe lista mea de pe Goodreads, ca măcar să am undeva titlurile salvate. Am avut o perioadă lungă în care am citit doar în engleză, în germană citeam multe romane polițiste, dar de vreo zece ani încoace, dintr-un dor de limba maternă, am început să citesc tot mai multă literatură română contemporană. Sau dacă citesc scriitori din estul Europei prefer să le citesc cărțile traduse în română. 

Ultimele două cărți citite mi-au plăcut extraordinar de mult. „Castelul de strada mea”, de Ioana Bâldea Constantinescu, o carte contemplativă, cu un limbaj elegant, care m-a învăluit într-o poveste despre legături de familie și de iubire. Fundalul e dat de perioade și evenimente istorice traumatizante: România comunistă, cutremurul din 1977, tranziția postcomunistă. Îmi place cum povestea personajelor cuprinde și copilăria lor, pentru că asta reușește să explice atât de bine alegerile pe care le fac mai târziu în viață. 

Am citit anul acesta și romanul „Dezrădăcinații” al lui Cătălin Ceaușoglu. Când am citit descrierea romanului, thriller polițist, am fost circumspectă, dar a fost o surpriză de proporții această carte, și m-a ținut cu sufletul la gură. E și un roman social construit tare bine și m-a transpus în atmosfera orașului Băile Govora din anii '70. Simțeam că văd un film în timp ce citeam, așa că sper că va exista și o ecranizare, merită!

Și ar mai fi "Chiajna din Casa Mușatinilor", de Simona Antonescu, o bijuterie de roman istoric, care se citește pe nerăsuflate, excelent scris și documentat. Ca, de altfel, toate cărțile autoarei, pe care o admir nespus de mult, încă de la prima carte, "Fotograful curții regale".

Ce nu lipsește din Universul de zi cu zi al Smarandei Cosma?

Copiii (care mă țin ancorată în universul domestic) și cărțile (care mă ajută să evadez din el 😊) Și, fără doar și poate, agenda în care îmi organizez viața. Simt că nu funcționez fără o serie de liste pe care le centralizez în agenda pe care o iau peste tot.

În mod surprinzător, nu am amintit până acum de Humuleștiul cunoscut din poveștile lui Creangă, care este și locul copilăriei tale. Ai o amintire de la Humulești la care te-ai gândit recent?

Eram puțin mai mare, poate în jur de 8 ani, în vacanță la bunici. Iar bunica mi-a citit Puiul, de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. Cred că mulți am fost marcați de povestea asta. Țin minte că atunci s-a sădit în mine frica de momentul când aș fi pierdut-o pe ea. Și că uneori, când se lăsa seara, iar bunicii erau deja în casă și urma să intru și eu, mă opream și mă uitam la ferestre, la lumini, și mă gândeam… Cândva, nu vor mai fi aprinse luminile astea. Nu o să mai pot intra să-i văd pe ei trebăluind și dând viață casei. Mă copleșea frica, anticiparea durerii. Însă înainte să deschid ușa, făceam loc recunoștinței, pentru că urma să mă bucur de încă o seară alături de ei, și astfel intram în casă, cu inima plină.

Sentimentul ăsta ciudat și greu s-a întors la mine, în copilăria copiilor mei în care simt pe deplin că zilele sunt lungi, dar anii sunt scurți. Spun toate astea pentru că prin cartea mea vreau să transmit ceva și părinților și bunicilor.  Poveștile mele nu sunt spectaculoase, nu sunt evenimente nemaiîntâlnite. Sunt un omagiu adus zilelor banale, momentelor noastre mici ca părinți – un mic dejun fără grabă în vacanță, joaca cu niște pietricele, frunzele sau florile pe care ni le dau copiii să le ținem când explorează un parc, o plimbare mică în preajma casei, niște nori colorați pe care-i admirăm împreună. Lucruri care nu necesită mult efort, dar pentru care mi-e greu, ca adult, să încetinesc destul, ca să fiu prezentă cu adevărat atunci când se întâmplă.

Dar încerc, din când în când măcar, pentru că de momentele acelea mi-e cel mai dor din copilărie. Zile obișnuite, în care pur și simplu existam împreună cu oamenii mei dragi.

Viața mi se pare acum grăbită, prea plină – probabil asta simțeau și părinții noștri pe vremuri. Și de multe ori simt că poate ce fac nu e destul, vina aceea a multor părinți că mereu e loc de mai bine. Dar apoi îmi aduc aminte cât de simplă poate fi fericirea pentru un copil. A mea arăta așa: adulți grijulii, o grădină, o mână de jucării și cărți. Fără să simțim vină, fără prea multe activități sau jucării complicate, cel mai bun dar pe care îl putem face copiilor e prezența noastră deplină din când în când. Și asta nu ne costă nimic.

Interviu realizat de Smaranda Cosma. Foto: Cătălin Olteanu și arhiva personală 

2