Adela Dan: „Dacă nu știi adevărul, nu poți lua deciziile corecte”

Romanul La apus de răsărit, recent apărut la Editura Univers, este diferit de primele două cărți ale Adelei Dan, abordând un moment trist al istoriei noastre, colectivizarea, dar cu aceeași doză de ironie și umor care definește stilul autoarei.

Pentru voi, cititorii, este o nouă ocazie de a privi lumea printr-o lentilă creativă, în care lucrurile serioase devin amuzante, iar cele amuzante devin și mai amuzante.

Dragă Adela, știm că la baza cărții La Apus de Răsărit au stat în primul rând poveștile bunicii tale despre perioada comunismului. Povestește-ne puțin despre bunica ta și despre rolul pe care l-au jucat poveștile în copilăria ta? 

Ah, bunica. Era o țărancă simplă, cu câteva clase, dar mai deșteaptă și mai înțeleaptă decât un consiliu întreg cu șapte doctorate. Era sfătuitoarea mea în toate cele, ea m-a crescut. Vorbeam cu ea toată ziua, ore în șir. Și când nu vorbea cu mine, vorbea singură prin casă. Așa i-am aflat cum i-au luat comuniștii pământul, cum s-a îmbolnăvit de necaz și cum nici după 50 de ani nu-i trecuse supărarea. Așa am aflat cum tatăl ei a murit la scurt timp după ce i-a fost luată o bucată de grădină la care ținea foarte mult și cum toți neterminații fără chef de muncă se băgaseră în partid și cum toată viața lor a fost dată peste cap. Sincer, unul dintre motivele pentru care m-am reapucat de scris a fost să nu-i uit expresiile, vorbele, cuvintele. Și să le dau mai departe, cititorului. 

Ce păstrezi din perioada copilăriei, alături de poveștile bunicii?

Nu mult. În afară de verile la bunici, într-un sat de lângă Târgoviște, nu am avut cine știe ce amintiri să păstrez. Am avut o copilărie destul de grea.

Cât de important ți se pare să povestim în continuare despre perioada comunistă?

Oamenii nu cunosc istoria, nu știu adevărul. Și dacă nu știi adevărul, nu poți lua deciziile corecte pentru că le iei pe baza unor minciuni. E ca și cum ai construi o casă pe o fundație falsă, din nisip sau altceva. E vital ca oamenii și mai ales, tinerii, să afle cum au fost, de fapt, comuniștii sau, de ce nu, legionarii. Tot ce s-a știut sau s-a predat în școli este filtrat, deformat, trunchiat. Iar internetul și, mai nou, inteligența artificială nu fac decât să mutileze și mai mult adevărul, iar asta este cu adevărat periculos. 

Ai un stil unic, în care umorul și ironia primează. Este umorul un limbaj universal?

Se spune că dacă vrei să afli adevărul de la cineva, să-l faci să râdă înainte. Eu spun că, dacă vrei ca oamenii să accepte adevărul și să vrea să-l caute mai departe, trebuie să-i faci întâi să zâmbească. Și cred că umorul ne caracterizează ca popor, în cele mai grele timpuri l-am avut pe Bulă. Hazul de necaz e parte din brandul nostru, alături de fatalismul mioritic. 

Scrisul a fost mereu parte din viața ta – în zona de publicitate, film, cărți, blog. Când vine vorba despre cărți, ai o anumită rutină?

Da, scriu "legat", ca să spun așa. Îmi schițez un schelet al poveștii la care mă gândesc, dar fără să scriu vreun cuvânt. Și când mă apuc de scris, scriu 16 ore pe zi, fără întrerupere. Închid mess, chat, tot, sunt "contactabilă" doar pentru urgențe. Mă ajut cu tot ce pot ca să intru în "trip"-ul cărții - muzică, imagini, videos. Iar personajele sunt inspirate din oameni reali care au trecut prin viața mea.

Acum 11 ani spuneai într-un interviu că nu ești mulțumită niciodată de nimic. Ți s-a mai schimbat parerea de atunci?

Nu, această nemulțumire continuă e motorul care mă împinge mai departe, e mai mult curiozitatea de a vedea cum ar fi dacă mai schimb ceva, dacă mai modific, mai rescriu, mai "iau la pilă" un paragraf sau altul. Doar că, de la un punct încolo, acest perfecționism dus în nebunie e, de fapt, o formă de autosabotare care vine din neîncrederea în tine. Și trebuie înăbușit. 

Cum arată Universul Adelei Dan?

Arată fix așa cum mi l-am construit eu. Am o grădină mică și sălbatică și o gașcă de pisici salvate de-a lungul timpului. Am o bicicletă vintage bleu, o semicursieră Peugeot primită cadou. Am un perete pe care mi-am înrămat tot ce mi-a adus bucurie - de la posterul "Think small" la tabloul cu femeia in roșu din Maid și un bilet de intrare la Ad'Or. Am toate cărțile lui Marin Preda și tot ce a scris domnul Djuvara. Am o vitrină plină cu scoici, nisip și pietre. Și am mult albastru în casă.  

Cartea poate fi comandată de AICI. 

Interviu de Cătălina Chiricheș; foto: arhiva personală