Foarte fain romanul lui Ébodé, deși are momente care pot părea ușor melodramatice sau romanțate, în special prin felul în care sunt create legăturile lui Mado (personajul principal fictiv) cu figuri legendare precum Picasso, Dalí sau Chagall. Relațiile, deși simbolice, pot părea idealizate, aproape improbabile, ceea ce dă textului o notă de ficțiune „ornamentală” sau chiar nostalgică, specifică unui anumit tip de proză francofonă africană din diaspora.
Totuși, n-aș zice că romanul alunecă complet în telenovelă. Se poate observa finețea la Ébodé și reușește, în multe pasaje, să redea o melancolie autentică a exilului și o reflecție matură asupra identității. E mai degrabă o alegere stilistică: romanul nu urmărește realismul strict, ci construiește o mitologie personală, aproape fabulatorie, în jurul unei vieți marginale care, în ficțiune, devine excepțională.
Ce tare ardea privirea lui Picasso reușește să atingă teme grele — exilul, identitatea rasială, memoria colonială, marginalizarea femeii — fără să devină apăsătoare sau teoretică (sau poate devine, dar eu n-am simțit asta).
(PS: cartea asta merita o traducere mai atentă/îngrijită - în multe locuri limba română scîrțîie sau sună ciudat, și de multe ori ai senzația de „furculision”)
