Interviu Elena Magnani (Marea otrăvită): „În acea zonă în care binele și răul coexistă și fiecare alegere are greutate, un personaj devine cu adevărat viu”

În Marea otrăvită (tradusă în limba română de Mihaela Găneț), Elena Magnani ne încântă cu un roman în care destinele personajelor se împletesc cu evenimente istorice reale, iar alegerile intime sunt modelate de o societate care trasează granițe greu de încălcat.

În interviul de mai jos am vorbit cu Elena Magnani despre realitatea istorică de la care a pornit în construirea romanului și despre sursele sale de inspirație, dar și despre felul în care și-a imaginat personajele și relațiile dintre ele.

De la legăturile de familie și prejudecățile sociale până la iubire, apartenență și alegerile care pot schimba un destin, conversația noastră urmărește câteva dintre firele care dau profunzime poveștii din Marea otrăvită și ne invită să descoperim ce se află dincolo de paginile romanului.

1. Cutremurul devastator din Messina, din 1908, este foarte puțin cunoscut în România. Descrierea dumneavoastră este foarte bine documentată și, în același timp, impresionantă. De-a lungul romanului, personajele se confruntă atât cu tragedii personale, cât și cu această enormă catastrofă istorică. Cum ați reușit să păstrați echilibrul între adevărul istoric și libertatea ficțiunii?

EM: Cred că echilibrul se naște, înainte de toate, din respectarea rolurilor. Istoria stabilește ceea ce s-a întâmplat, iar literatura își imaginează ceea ce s-ar fi putut întâmpla în interiorul acelei realități. Atunci când scriu un roman istoric, încerc să nu modific niciodată un fapt documentat pentru a-l adapta cerințelor intrigii. Mai degrabă, personajele mele sunt cele care trebuie să se miște în limitele impuse de istorie.

Libertatea intervine în tot ceea ce sursele nu pot povesti: relațiile, sentimentele, conversațiile, alegerile personale, temerile. Îmi pot imagina ce înseamnă pentru Tomaso sau Petra să trăiască un anumit moment, însă lumea în care îi fac să trăiască trebuie să fie credibilă și coerentă cu anul 1908.

În Marea otrăvită, granița este și mai aparte, deoarece reconstituirii istorice i se adaugă întâmplări provenite din poveștile familiei mele. Am lucrat, așadar, pe trei planuri care trebuiau să se contopească fără ca cititorul să le perceapă îmbinările: istoria documentată, memoria familiei și invenția narativă. Poate că tocmai aceasta este partea care îmi place cel mai mult la romanul istoric: să pornesc de la ceea ce știm că s-a întâmplat și să dau viață, în interiorul acelei realități, unor oameni și unor povești pe care cititorul să le poată simți ca fiind adevărate.

2. Așa cum precizați mai sus, romanul a fost inspirat și de povești reale din familia dumneavoastră. Care a fost amintirea sau imaginea care a declanșat ideea de a scrie acest roman?

EM: Există o imagine, dintre cele care mi-au fost transmise de bunicii mei, care mi-a rămas întipărită în suflet mai mult decât toate celelalte: Tomaso coborând de pe dealuri cu caprele sale, printre care Bianchina și Cornetta, și străbătând străzile fără ca nimeni să-i adreseze vreun cuvânt. Oamenii îl văd venind și îl ocolesc, pentru că în jurul lui există o reputație întunecată, aceea de spirito tintu, de om care poate aduce nenorocirea doar cu o privire.

Imaginea aceea m-a însoțit multă vreme. Era acest băiat care își trăia viața și, în jurul lui, era tăcere. Voiam să aflu cine era, la ce se gândea în timp ce străbătea acele străzi, ce poveste se ascundea în spatele fricii pe care o stârnea în ceilalți. De aici s-a născut dorința de a-i spune povestea.

Apoi, alături de acea imagine inițială, mi-au revenit în minte și celelalte povești ale familiei mele: Messina, cutremurul, întâmplările pe care le ascultasem încă din copilărie. Și, încetul cu încetul, Tomaso a încetat să mai fie doar o amintire transmisă din generație în generație și a devenit protagonistul romanului Marea otrăvită.

3. În Marea otrăvită, ați ales drept personaj principal o figură masculină. Tomaso este un personaj complex, împovărat de numeroase greutăți, atât din partea familiei, cât și a societății. Cum a fost să explorați psihologia masculină?

EM: În realitate, atunci când scriam despre Tomaso, nu m-am gândit niciodată că trebuie să pătrund într-o psihologie masculină generică, ci mai degrabă în psihologia unui tânăr care purta cu sine răni profunde. Atunci când construiesc un personaj, încerc să-i înțeleg nevoile, valorile, motivațiile, dorințele, temerile și contradicțiile, indiferent dacă este bărbat sau femeie.

Este limpede că faptul de a fi un tânăr bărbat în Sicilia de la începutul secolului al XX-lea îi determină în mare măsură felul de a fi în lume. Tomaso simte că poartă pe umeri responsabilitatea familiei, că trebuie să se arate puternic, să reacționeze la nedreptăți, să-și apere numele familiei. Pentru el este mult mai dificil să-și arate frica, fragilitatea sau nevoia de iubire. Există sentimente pe care le poate trăi, dar pe care nu a învățat să le exprime.

Și tocmai această distanță dintre ceea ce simte Tomaso și ceea ce crede că trebuie să fie m-a determinat să-i aprofundez psihologia. A pătrunde în lumea lui interioară însemna să caut ceea ce nici el însuși nu reușește adesea să spună și cred că aceasta a fost una dintre cele mai interesante părți ale construirii personajului.

4. Tomaso a fost considerat încă de la naștere „spirito tintu”, o persoană malefică. Ce a contat cel mai mult pentru dumneavoastră în construirea personajului său: superstiția care îl înconjoară sau felul în care societatea poate condamna un om fără să-i ofere dreptul de a-și arăta adevărata fire?

EM: Superstiția legată de spirito tintu m-a fascinat și a fost importantă pentru construirea poveștii, însă ceea ce mă interesa cu adevărat era să povestesc ce i se întâmplă unei persoane atunci când ceilalți decid cine este înainte ca ea însăși să fi avut posibilitatea de a descoperi acest lucru.

Tomaso este condamnat încă de la naștere printr-un cuvânt. I se atribuie o natură malefică și crește sub privirile unor oameni care îi interpretează fiecare gest prin prisma acestei credințe. După ce aude în repetate rânduri că aduce nenorocire, că este diferit, că în interiorul lui există ceva întunecat, ajunge să se întrebe dacă nu cumva este adevărat.

Acesta este aspectul pe care îl consider cel mai universal: puterea pe care judecata celorlalți o poate exercita asupra identității noastre. Etichetele pot deveni niște cuști și, dacă începem să credem în ele, riscăm chiar să ne comportăm potrivit așteptărilor celorlalți. Tocmai această graniță voiam să o explorez: cât din Tomaso îi aparține cu adevărat și cât, în schimb, a fost construit de privirea celor care l-au înconjurat încă de la naștere.

5. Pe parcursul romanului, personajele sunt capabile de o iubire profundă, dar și să rănească. Ați evitat în mod intenționat această „categorisire”,  buni și răi sau lucrurile au evoluat firesc în timpul procesului de scriere?

EM: Cred că niciunul dintre noi nu este în totalitate bun sau rău. Fiecare avem părți diferite, uneori chiar incompatibile, iar adesea circumstanțele și, mai ales, alegerile noastre sunt cele care fac să iasă la suprafață una sau alta dintre ele.

Nu am decis să împart personajele în roluri bine definite de buni și răi: este ceva ce apare în mod firesc în timp ce scriu. Personajele despre care mă interesează să povestesc sunt cele capabile să iubească și, în același timp, să rănească; cele care pot face un gest generos, iar puțin mai târziu pot lua o decizie îngrozitoare, poate chiar convinse că au un motiv întemeiat pentru a o face. Este o contradicție profund umană.

Tomaso este, poate, exemplul cel mai evident. Poate fi dur, violent, poate alege drumuri greșite și, cu toate acestea, își iubește familia într-un mod visceral și este capabil de gesturi de o mare tandrețe. Să-i spun povestea a însemnat să accept toate aceste laturi ale sale, fără să-l absolv de vină și fără să-l condamn dinainte. Cred că tocmai acolo, în acea zonă în care binele și răul coexistă și fiecare alegere are greutate, un personaj devine cu adevărat viu. 

6. Petra este o femeie rațională, educată și independentă. Cum s-a născut acest personaj și ce ați dorit să transmiteți despre condiția și aspirațiile femeilor din acea perioadă? A existat un motiv anume pentru care Petra este cu opt ani mai mare decât Tomaso?

EM: Petra este un personaj de care sunt foarte atașată, deoarece este inspirată, cel puțin în parte, de străbunica mea. Înainte de cutremur, familia mea făcea parte din lumea înstărită a Messinei, iar străbunicii mei administrau un pension pentru domnișoare. Pornind și de la această amintire de familie, mi-am imaginat o tânără educată, curioasă, capabilă să privească dincolo de limitele pe care societatea vremii încerca să i le impună.

Prin intermediul Petrei am vrut să vorbesc și despre aspirațiile femeilor de la începutul secolului al XX-lea, într-un moment în care ceva începea să se schimbe, însă posibilitățile de a-și alege liber propria viață erau încă foarte limitate.

Petra își dorește să aibă un rol în lume și crede în educație ca instrument al schimbării. Din acest motiv este interesată de ideile inovatoare ale Mariei Montessori și visează să le aducă la Messina. Independența ei trebuie însă să se confrunte cu ceea ce familia care o găzduiește și societatea consideră potrivit pentru o femeie.

Și diferența de vârstă dintre Petra și Tomaso a fost o alegere deliberată. Voiam să creez o tensiune suplimentară între ei. Distanței sociale, educației primite și lumilor aproape opuse din care provin li se adaugă faptul că Petra este cu opt ani mai în vârstă decât Tomaso, ceea ce, în acea epocă, face ca legătura lor să fie și mai puțin convențională. Mă interesa ca ei să fie doi oameni care, potrivit regulilor lumii în care trăiesc, cu greu ar fi trebuit să se aleagă unul pe celălalt și care, în schimb, tocmai în întâlnirea cu celălalt găsesc ceva care pune sub semnul întrebării certitudinile cu care au crescut.

7. Messina este distrusă aproape în întregime de cutremur. Personajele trebuie să-și reconstruiască atât casele, cât și viețile. Poate o catastrofă să-i schimbe cu adevărat pe oameni sau sunt aceștia condamnați să repete mereu aceleași greșeli?

EM: Cred că o catastrofă poate schimba o persoană, dar nu neapărat o poate face să devină diferită. Cutremurul din Messina distruge în câteva clipe tot ceea ce părea stabil: casele, oamenii dragi, poziția socială, planurile de viitor.

Personajele mele se trezesc în fața ruinelor orașului și, în același timp, în fața ruinelor a ceea ce, cu doar câteva ore înainte, fusese viața lor.

Dar schimbarea nu este automată. Putem trece printr-un eveniment uriaș și să continuăm să purtăm cu noi aceleași temeri, aceleași dorințe, chiar și aceleași greșeli. Catastrofa creează o ruptură, iar în interiorul acestei rupturi se poate deschide o posibilitate, însă apoi depinde de fiecare ce alege să facă cu ea.

Aceasta este ceea ce m-a interesat să povestesc în Marea otrăvită. După cutremur, nimic nu mai poate reveni exact la ceea ce a fost înainte și, cu toate acestea, ceea ce erau personajele înainte de 28 decembrie 1908 continuă să trăiască în interiorul lor. În fața a ceea ce au pierdut, fiecare va trebui să se confrunte cu ceea ce a fost și cu ceea ce ar putea deveni.

8. Un personaj-cheie al romanului este Mimma – fetița pe care Tomaso o salvează în atât de multe feluri și care îi topește inima împietrită. Legătura lui cu Mimma (și cu spiritul surorii lui mai mici, Rosetta, care a murit) a fost o modalitate de a contrapune o altă latură naturii sale violente și uneori crude?

EM: Relația cu Mimma mi-a servit, înainte de toate, pentru a arăta natura cea mai autentică a lui Tomaso, sufletul său. Voiam să arăt cine este Tomaso atunci când nu trebuie să răspundă așteptărilor celorlalți sau să se apere de judecata lor.

În relația cu Mimma iese la iveală o parte din el care, în relațiile cu adulții, rămâne adesea ascunsă. Ea este un copil fragil, are nevoie să fie protejată, iar Tomaso, în fața ei, nu are nimic de demonstrat și nimic de cucerit. Nu trebuie să-și apere numele, să-și afirme puterea sau să se arate mai puternic decât este. Poate pur și simplu să aibă grijă de cineva. Și poate că tocmai prin aceste gesturi cititorul reușește să se apropie de frumusețea pe care Tomaso o păstrează în interiorul său.

Rosetta face această legătură și mai profundă. Moartea surorii sale mai mici este una dintre rănile pe care Tomaso le poartă cu el încă din tinerețe, iar Mimma, într-un fel, redeschide această rană. Există ceva ce nu a putut face pentru Rosetta și pe care, în schimb, poate încerca să îl facă pentru Mimma: să o protejeze. De aceea, relația lor conține și durerea provocată de ceea ce Tomaso a pierdut și nu va mai putea recupera niciodată.

Mimma, așadar, are rolul de a-l arăta pe Tomaso în întreaga lui complexitate, nu de a demonstra că sub duritatea lui se ascunde un altfel de om. Violența lui, furia lui, capacitatea lui de a iubi și tandrețea lui aparțin aceleiași persoane. Și prin intermediul Mimmei, poate mai mult decât în orice altă relație, îl putem întrezări pe Tomaso în forma sa cea mai pură.

9. Destinul este una dintre temele centrale ale romanului. Credeți că Tomaso a fost o victimă a sorții, captiv al moștenirii unei familii marcate de fărădelegi, sau un om mânat de un plan foarte clar de răzbunare?

EM: Cred că Tomaso este ambele lucruri. La început, este victima unui destin care pare deja scris. Se naște într-o familie cu un trecut greu, își pierde tatăl și unchiul în mod violent, apoi și sora mai mică și este stigmatizat încă de la naștere drept spirito tintu. O mare parte din ceea ce îi va condiționa viața există înainte ca el să poată lua propriile decizii.

Dar vine un moment în care Tomaso începe să aleagă, iar din acel moment nu mai poate pune totul pe seama destinului. Răzbunarea devine un obiectiv precis, la fel ca dorința de a recupera ceea ce familia sa a pierdut. Unele dintre drumurile pe care le urmează sunt consecințe ale circumstanțelor în care a crescut, altele sunt decizii care îi aparțin și pentru care trebuie să-și asume responsabilitatea.

Tocmai această tensiune mă interesa: să înțeleg cât din viața noastră este determinat de ceea ce primim drept moștenire și cât depinde, în schimb, de alegerile pe care le facem. Tomaso nu poate schimba ceea ce i s-a întâmplat și nici nu poate șterge trecutul familiei sale, însă poate decide ce să facă mai departe cu toate acestea. Și poate că granița dintre destin și libertate se află tocmai acolo: în momentul în care încetăm să ne întrebăm ce a făcut viața din noi și începem, în schimb, să ne întrebăm ce suntem noi dispuși să facem cu restul vieții noastre.

10. Saga familiei Mazzeo a continuat, iar în luna martie a acestui an ați publicat Spuma di mare, care reia povestea la patru ani după evenimentele din primul roman. V-a surprins ideea unei continuări sau știați deja că existau fire narative care trebuiau reluate și duse la capăt într-un al doilea roman?

EM: Când am scris Marea otrăvită, nu îmi imaginasem o continuare. Pentru mine, povestea se încheia acolo și nu lăsasem fire narative deschise cu gândul la un al doilea roman.

După publicare, însă, s-a întâmplat ceva ce nu prevăzusem: cititoarele și cititorii s-au atașat atât de mult de Tomaso, Petra, Mimma și de celelalte personaje, încât nu voiau să se despartă de ele. Primeam mesaje de la oameni care voiau să știe ce avea să se întâmple mai departe, cum aveau să continue viețile personajelor. Tocmai această afecțiune a cititorilor a determinat editura să-mi ceară să continui povestea familiei Mazzeo.

La început am fost surprinsă, tocmai pentru că, în mintea mea, îmi luasem deja rămas-bun de la acele personaje. Apoi am început să mă întreb unde le-aș regăsi patru ani mai târziu și ce efect avusese asupra lor timpul care trecuse. Atunci am înțeles că mai exista încă o poveste de spus.

Așa s-a născut Spuma di mare: din dorința cititorilor de a nu se despărți de aceste personaje și, pentru mine, din posibilitatea de a le regăsi într-un alt moment al vieții lor.

11. Ce v-ați dori să-i rămână unui cititor român după lectura acestei cărți, dincolo de povestea Messinei și de atmosfera siciliană?

EM: Cred că, înainte de toate, speranța. Marea otrăvită spune povestea unui oraș distrus, a unor oameni care pierd aproape totul și a unor personaje care poartă în interior răni profunde și, cu toate acestea, în ele continuă să existe posibilitatea de a o lua de la capăt, de a face alegeri noi, de a construi ceva chiar și după o ruptură care părea definitivă.

Mi-ar plăcea ca unui cititor român să-i rămână și sentimentul familiei, înțeleasă în toată complexitatea ei și nu doar ca legătură de sânge. Există familia în care ne naștem, dar există și familia pe care o construim de-a lungul vieții prin afecțiune, grijă și prin oamenii pe care alegem să-i avem alături. În roman, legăturile de sânge se împletesc cu cele care se nasc din întâlnirile dintre oameni, până când se creează familii întemeiate pe alegerea de a fi unii alături de ceilalți.

Și mi-aș dori să rămână și ideea că nimeni nu ar trebui să fie definit pentru totdeauna de ceea ce i s-a întâmplat, de judecata celorlalți sau de locul în care s-a născut. Că, indiferent de punctul din care pornim, există întotdeauna posibilitatea de a alege cine vrem să devenim și ce direcție vrem să dăm vieții noastre.