Când Dumnezeu nu mai iubește

Sebastian Lăzăroiu

35,00 26,25 Lei

Când Dumnezeu nu mai iubește, nu mai există nici o adiere de vânt în aerul fierbinte, iar seceta și foametea îi învrăjbesc pe oameni. E vremea femeilor sfinte, a nebunilor, a vindecătorilor care pretind că Elohim vorbește pe umărul lor. Două cetăți străvechi, Țara Cedrilor și Maira, se dușmănesc și se războiesc între ele. Un iluzionist pune stăpânire pe mintea unui rege și-l hipnotizează să latre ca un câine; iscoade se strecoară neștiute peste tot; un alt rege îi torturează cu o cruzime extremă pe pajii versați în tainele dragostei.

În această realitate de șaptesprezece mii de cuvinte irupe Bob Lillpop, un băiat de zece ani care, întorcându-se de la școală, face colțul pe Broadway cu 46th Street, nimerind în plină manifestație a asociației PRO-LIFE, uită de el privind minunile unui circ holografic și-l întâlnește pe Gene Sommers, kidnapper și criminal în serie.

„Sommers îl conduse ca pe un cățel prețios la scaunul din fața computerului, desprinse lesa și-l legă tacticos pe copil cu centura largă.
— N-ar fi trebuit să-mi ieși niciodată din vorbă, mormăi Gene, să nu pară că n-a remarcat nemulțumirea băiatului.
Acum îi vorbea părintește, iar fiara din el se pitise în bârlog după acea dezlănțuire înfricoșătoare detonată de nesăbuința lui Bob.
— Sunt captiv, așa nu pot scrie.
— Ești captiv de când ai intrat în casa asta.“

Extras din carte


Trecuseră cinci luni din ziua în care Elohim nu i‐a mai iubit pe oameni, iar ziua aceea era una şi aceeaşi zi, ruptă dintr‐un cerc monoton de răsărituri şi apusuri. Pic de vânt nu mai foşnea prin sălciile aplecate dinaintea apelor nemişcate. Nici un strănut de boare nu mai stârnea luciul bălţilor, iar marea încremenise către zări în oglinda cerului. Deasupra, pădurea de cedru cu plămâni secătuiţi privea neputincioasă nisipul prăvălit peste ţărmurile joase.

Bătrânul Brel Tereu, cioplind în toiag, mormăia somnambulic: „Dumnezeu nu ne mai iubeşte. Zorii sunt aspri, amiezile uscate, serile dogoritoare în Țara Cedrilor…“ Nimeni nu‐l mai asculta, dar nici el nu mai asculta de mult pe nimeni, căci vârsta‐i slăbise auzul, iar dacă mai vorbea cu câte unul era doar de frica singurătăţii.

– Azi nu s‐a mişcat nici o frunză, îl anunţă Ara, fără să‐l privească, după ce‐i lăsă bolul cu fiertură în faţa genunchilor.

El o văzuse cu coada ochiului, ea se ferise din răsputeri să‐i atingă mantaua ponosită, cândva de un alb imaculat.

– Măcar nu mai am ochii uscaţi, răspunse într‐o doară bătrânul, părând s‐o ticluiască şi de data asta.

Mâneca trecută peste colţul pleoapelor i se umezi, luând cu ea parcă şi căutătura vinovată de sub sprâncenele stufoase.

De pe o dună, la vale, Das se apropia, trăgând de sforicică un zmeu, fără să‐l poată ridica nici măcar o palmă deasupra capului. Grăunțele de nisip se înghesuiau una în alta pe malul mării, iar peştii înotau singuratici printre ierburi de gumă verzi‐maronii.

– Ne întoarcem în pădure, mai zise liniştită Ara şi‐apoi îl privi lung pe bătrân, ca şi cum ar fi bănuit că‐i tare de urechi.

– Ne‐ntoarcem, ne‐ntoarcem… gângăvi Tereu printre plescăituri, deşi el n‐avea unde se întoarce. Al tău e copilul?

Ara se uită după băieţandrul cu părul ars şi moale, de parcă atunci descoperise că are un copil. „Blestemat!“, îşi înăbuşi ea gândul, amintindu‐şi de surdul cu trupul învăluit într‐o manta zdrenţuită din vremurile când tăia şi spânzura în Țara Cedrilor.

Das îşi lipi obrazul rumen de şoldul maică‐sii. Nici un fir de păr nu i se clinti, ca şi când ar fi suferit de o stranie boală, dar nu era decât lipsa vântului. Ara îl strânse şi mai mult lângă ea, acoperindu‐i creştetul cu palmele. Al ei era şi altul n‐avea.

– De ce‐l ţii aşa? Nu‐l mai ţine… S‐a născut pe când Cartea nici nu vestise sfârşitul Rozei Vânturilor şi mânia lui Elohim… moartea… îngăimă Tereu, sătul, lăsând lingura jos în castron.

– Aşa‐i, acum şapte ani, murmură Ara, tulburată de amintiri.

– Acum şapte ani eu eram? o iscodi Das, iar maică‐sa dădu din cap zâmbind.

– Dar acum opt ani? continuă cel mic şi maică‐sa scutură din cap. Nici acum nouă ani? insistă el curios. Nici acum zece ani? Nici acum zece ani nu eram?

– Cum te cheamă? întrebă indiferent bătrânul, cu mâna întinsă spre el, dar Ara îşi trase copilul înapoi, să nu‐l ajungă degetele noduroase.

Atunci fruntea lui Tereu se încreţi şi sprâncenele i se zbârliră ameninţătoare.

– Tu crezi că nu ştiu?! tună vocea lui. Aşa crezi?! Că L‐am tulburat cu îndrăzneala noastră?! Că eram regi şi‐n numele Lui vă predicam neadevărul?! Dar nu voi ne‐aţi crezut? Nu ne‐aţi urmat voi orbeşte şi nu ne‐aţi căzut la picioare, şi cu averi şi aur nu voi ne‐aţi răsfăţat?! Plecaţi! Hai, plecaţi, câini nerecunoscători!

Când Ara se dădu îndărăt speriată, silueta i se arcui într‐o umbră mai lungă, acoperindu‐l pe micuţul de lângă ea.

„Rămâi cu bine, nebunule!“, se gândi femeia şi‐şi ridică gluga albă peste cap. Îl trase de mână pe Das, dar copilul încă nu se lăsa dus şi‐şi tot sucea gâtul să‐l mai vadă o dată pe bătrânul dezlănţuit.

– Bine… duceţi‐vă, ingraţilor! Învârtindu‐vă! Nu vă mai iubeşte? Ha‐ha! Și ce‐i cu asta? De parcă  v‐ar fi păsat înainte! De parcă n‐am şti cum L‐aţi hulit şi L‐aţi alungat din cocioabele voastre mizerabile! Pungaşilor! Bine că nu vă mai iubeşte! „Nu‐ne‐mai‐iubeşte‐Nu‐ne‐mai‐iubeşte!“

Aşa‐i maimuţărea bătrânul, cu voce cântată, petrecându‐i cu privirea când se îndepărtau pe poteca şerpuită în mirosul de umbră lihnită al pădurii. Arşiţa îi ardea buzele, limba‐i era secată şi abia dacă‐şi mai putea rosti blestemele.

Ara şi Das urcau pieptiş, iar vorbele lui Brel Tereu nu‐i mai ajungeau acum. În urma lor rămăseseră doar marea, ca o pată funestă, şi‐o fâşie gălbuie pe care se înălţa coliba pe jumătate îngropată. În faţa colibei, mogâldeaţa agitată umbla de colo‐colo, sprijinită‐n toiag, parcă măsurându‐şi paşii.

Se opriră în loc, ea şi copilul, cu răsuflarea tăiată, să privească.

Un pâlc de zdrenţăroşi îşi repezea beţele ascuţite spre scăfârlia bătrânului. Dansau speriaţi în jur, fiindcă Tereu îi aţâţa cu toiagul şi‐şi flutura mantaua blestemată, ca să‐i alunge.

Cu trei luni în urmă, Ara cu Das şi fratele ei, Vedur, îşi strânseseră sarsanalele şi se‐alăturaseră unui convoi de amărâţi, să se ascundă în mijlocul pădurii, să fugă de vipie, de uscăciune şi disperare.

Ridicaseră o casă mică, din bârne bine aşezate la colţuri, pe o temelie şubredă, săpată în pripă. Părea fragilă, dar avea aerul de adăpost salvator al colibelor meşterite de pădurari, care te fac să răsufli uşurat când cutreieri rătăcit în întunecimea pădurii.

Pe pământul roşcovan, puţin mai departe de răscrucea potecilor, se înălţase coliba ochioasă, cu ferestre joase şi pereţi desprinşi chiar din forma copacilor.

Vedur îi ajutase cu toate puterile lui, puţine, câte îi mai rămăseseră, după care îşi dăduse ultima suflare, înainte să vadă acoperişul pus.

Ara se muncise singură s‐acopere scheletul de lemn, plângându‐şi fratele, jelind, străduindu‐se să termine „micul templu“, cum îl numeau ei în glumă la începuturi.

Când Dumnezeu nu mai iubește - Sebastian Lăzăroiu 2

Despre autor

Sebastian Lăzăroiu (n. 1970) este scriitor, sociolog și politolog. A publicat romanele Balena Albastră, Omatidii. Șarada unui hacker și Zilele lui MM în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom. Sebastian Lăzăroiu a declarat, în mai multe apariții publice, că nu-și dorește să se mai întoarcă în politică și preferă să se dedice literaturii de ficțiune.

Am visat la ce nu mi-era îngăduit. Am fost un Dumnezeu rău, mi-am maltrat personajele. Cu toate astea, a fost dragoste sau mai mult.

Sebastian Lăzăroiu